În ultimii ani, tot mai mulți părinți și profesori observă la copii comportamente care ridică întrebări: agitație, dificultăți de concentrare, neliniște aparent fără motiv, schimbări emoționale rapide. Ritmul vieții de zi cu zi, presiunea școlară, schimbările rapide din mediu și sensibilitatea firească a copiilor pot face ca aceste manifestări să pară o parte normală a copilăriei. Totuși, uneori, dincolo de aceste comportamente se află realități mai profunde, care influențează modul în care cei mici percep lumea și se raportează la ea.
În acest context, apare o întrebare tot mai frecventă și firească: cum ne dăm seama dacă un copil este pur și simplu anxios sau dacă manifestările lui indică ADHD? La prima vedere, cele două situații pot semăna foarte mult. Un copil care nu stă locului poate părea hiperactiv, iar unul care evită sarcinile poate părea neatent sau dezorganizat. De aici pot apărea confuzii, interpretări pripite sau, dimpotrivă, ezitări în a cere ajutor.
Diferențierea dintre anxietate și ADHD nu este simplă, mai ales pentru că ambele se pot manifesta prin comportamente vizibile asemănătoare. Copiii anxioși pot părea distrați, iar copiii cu ADHD pot părea copleșiți. Totuși, în spatele acestor comportamente se ascund mecanisme complet diferite, pe care doar dacă le înțelegem cu adevărat putem oferi copiilor sprijinul potrivit.
De aceea, înainte de a pune etichete sau de a ne îngrijora inutil, este important să privim dincolo de suprafață. Să observăm, să înțelegem și să descifrăm ceea ce copilul încearcă să ne comunice prin comportamentul lui.
Iar pentru asta, este esențial să începem prin a explora cele două lumi: neliniștea anxioasă și hiperactivitatea din ADHD, două realități diferite, dar adesea confundate.
Neliniștea generată de anxietate: un univers interior plin de griji
Anxietatea copiilor este deseori subtilă. Ea nu seamănă cu anxietatea adulților, care se exprimă prin preocupări clare și verbalizate. La copii, anxietatea are tendința de a „se ascunde” în comportamente care, la prima vedere, nu par emoționale, ci doar deranjante. Un copil anxios poate sări dintr-o activitate în alta nu pentru că dorește stimulare, ci pentru că mintea îi este ocupată de gânduri intense și intrusive. Poate părea neatent, dar în realitate atenția lui este capturată de îngrijorare. Poate să pară că evită sarcinile, dar evitarea este modul lui de a scăpa de presiune, nu o incapacitate de a începe o activitate.
În multe situații, anxietatea se manifestă printr-o tensiune interioară greu de observat. Copilul poate părea că stă liniștit, dar corpul îi este încordat. Sau poate manifesta doar o agitație minimă: mișcări repetitive ale piciorului, frământarea mâinilor, privirea îngrijorată, o sensibilitate crescută la tonul vocii sau la expresiile celor din jur. Astfel de comportamente nu sunt neapărat vizibile pentru toată lumea, dar ele sunt semne ale unei stări interne de neliniște.
Un aspect esențial este legătura puternică dintre anxietate și situațiile percepute ca fiind amenințătoare. De exemplu, un copil poate fi foarte energic acasă, dar complet retras în sala de clasă, sau poate funcționa excelent în medii structurate și previzibile, dar se blochează atunci când trebuie să răspundă la întrebări sau să participe la activități noi. Anxietatea este foarte dependentă de context: apare mai ales în situațiile în care copilul se simte evaluat, expus, nesigur sau temător.
În plus, copiii anxioși sunt adesea mai sensibili emoțional. Ei reacționează mai intens la tensiuni, critici sau schimbări bruște. De cele mai multe ori, neliniștea lor nu este vizibilă doar ca agitație fizică, ci ca un întreg set de reacții orientate spre auto-protecție: caută reasigurări, evită riscurile, devin perfecționiști sau se tem să greșească. În spatele acestor comportamente se află o dorință profundă de siguranță.
Hiperactivitatea din ADHD: o agitație constantă, nu declanșată de teamă
ADHD-ul este o tulburare neurodezvoltamentală, ceea ce înseamnă că modul de funcționare al creierului unui copil cu ADHD este diferit încă de la început. Spre deosebire de anxietate, care se activează în anumite contexte, ADHD-ul se manifestă în mod consistent în diverse situații: la școală, acasă, la joacă sau în activități de rutină. Copilul cu ADHD nu este agitat pentru că se teme de ceva sau pentru că se simte nesigur, ci pentru că îi este dificil să-și regleze impulsurile, nivelul de energie și atenția.
Hiperactivitatea în ADHD este vizibilă printr-o energie care pare să nu se epuizeze niciodată. Copilul se mișcă mult, vorbește mult, schimbă repede activitățile, pare mereu în căutarea unui stimul nou. Spre deosebire de copilul anxios, care poate deveni liniștit în medii previzibile, copilul cu ADHD are dificultăți și în situații foarte familiare. De obicei, nu poate sta nemișcat nici măcar în momente plăcute sau când își dorește să fie calm. Această impulsivitate afectează nu doar comportamentul fizic, ci și modul de gândire și reacțiile emoționale.
O altă diferență importantă este legată de atenție. Copilul cu ADHD nu este distras de griji, ci de stimuli externi sau interni care îi capturează rapid interesul. Mintea lui „alunecă” ușor, chiar și în activități pe care le consideră interesante. Uitarea este frecventă și repetitivă, iar organizarea sarcinilor este o provocare permanentă, indiferent de context sau emoție. Astfel, dificultățile nu sunt situationale, ci generalizate.
De ce se confundă atât de ușor anxietatea cu ADHD-ul
Similaritățile dintre aceste două condiții apar la nivelul manifestărilor exterioare. Un copil anxios poate părea dezorganizat pentru că se teme să înceapă o sarcină, iar un copil cu ADHD poate părea îngrijorat pentru că nu își poate controla impulsurile sau pentru că se simte criticat constant. Ambele condiții afectează atenția, dar pentru motive complet diferite.
De asemenea, școala amplifică multe dintre aceste comportamente. Un copil anxios poate deveni neliniștit în timpul orelor din cauza presiunii, iar un copil cu ADHD poate deveni și mai agitat din cauza cerințelor rigide. Uneori, anxietatea se suprapune peste ADHD, ceea ce complică și mai mult evaluarea. În aceste cazuri, copilul poate avea neliniște emoțională și impulsivitate motorie în același timp, iar diferențierea necesită o analiză profesionistă atentă.
Cum se poate distinge, în practică, anxietatea de ADHD
O modalitate eficientă de diferențiere este observarea contextului. Comportamentul anxios apare în situații care provoacă teamă sau incertitudine, în timp ce comportamentul ADHD este persistent și apare în majoritatea circumstanțelor. Un copil anxios poate fi calm și organizat într-un mediu sigur, în timp ce un copil cu ADHD are dificultăți constante, chiar și în momentele relaxante.
Un alt element important este motivația invizibilă din spatele comportamentului. Copilul anxios evită activitățile pentru că se teme de rezultate, de evaluare, de părerea celorlalți. Copilul cu ADHD nu evită din teamă, ci pentru că îi este greu să se concentreze, să-și planifice pașii și să își inhibe impulsurile. În plus, anxietatea scade atunci când copilul primește reasigurări, în timp ce simptomele ADHD rămân aceleași chiar și într-un mediu emoțional foarte suportiv.
Când este momentul să cerem ajutorul unui specialist
Dacă un copil prezintă agitație, neliniște, dificultăți de atenție sau comportamente inconsistente pentru o perioadă mai lungă de timp, cel mai bine este să se apeleze la un psiholog clinician sau la un psihiatru specializat în copii. Evaluările profesionale pot distinge între anxietate, ADHD sau combinația dintre ele, prin teste standardizate și observații detaliate în diferite contexte.
Este important să nu se recurgă la etichete rapide. Un copil nu este „rău”, „neascultător”, „slab la școală” sau „prea sensibil”. De cele mai multe ori, comportamentul său spune ceva despre modul în care procesul lui intern este copleșit, fie de griji excesive, fie de o hiperactivitate care nu poate fi controlată.
Diferențierea dintre anxietate și ADHD necesită atenție, răbdare și înțelegere. În timp ce anxietatea ascunde adesea o lume interioară marcată de teamă și incertitudine, ADHD-ul reflectă o altă modalitate de funcționare a creierului, în care impulsivitatea și agitația sunt constante. Observând copilul în diverse contexte, acordând importanță detaliilor și cerând sprijinul specialiștilor, putem oferi copiilor sprijinul de care au nevoie și putem evita confuziile care le pot afecta dezvoltarea și stima de sine.
Acest articol are scop informativ și nu înlocuiește sfatul medical specializat. Dacă micuțul tău nu se simte bine, este important să consulți un medic pentru un diagnostic corect și recomandări personalizate. Nu administra tratamente fără aviz medical.